Am paar ch’i ta facc el scerscen da necc e da scondon. Mì am paar, pouro Frassan, che i te agn da l’inocenze ig daseve fastidi a quairun, mighi a mì, a cui ch’a diss: che piantocio, gnan ona mugnaiga o ‘na brugnu.
Ma at vardava dala finestre coi té fej verdenti controsou, la neu pogiada a sgianei e la belezze da l’umbrii penturada sol pavimenn.
D’astaat a sem stacc al fresc’ch a pensèe al noto e al tut, forsi solche coi costinn e ‘na birete sgerada, ala salut. O col Gori a sgiughèe ai bocc sense marchèe i ponn.
Chel dì ch’it tajerà al pé mì el vej mighi videt, am sconderò dal gó.
gene

